Salon APL - Mai 2010

Obsesia finanţărilor nerambursabile ne face  să uităm de problema de fond: sustenabilitatea proiectelor
Pornim de la premisa că orice flux financiar care se îndreaptă spre actorii economici şi spre administraţia locală are un efect general benefic. Din acest punct de vedere nu este nimic de comentat.
O finanţare nerambursabilă este o oportunitate.
Întrebarea care ne preocupă este însă cât de eficient beneficiază România de fondurile europene de care dispune în această perioadă  - şi, dincolo de fondurile europene, de fondurile multe / puţine pe care autorităţile publice de toate rangurile le utilizează ca pârghii de dezvoltare. În această privinţă pare să fie mult loc pentru mai bine.
Lăsând deoparte marile proiecte – în particular cele legate de infrastructura aglomeraţiilor de peste 100.000 de locuitori -  o categorie importantă de finanţări medii şi mici se îndreaptă spre autorităţile publice locale, asociaţiile acestora şi ong-uri. Impactul lor este considerabil mai ales pentru că (1) mobilizează un număr mare de actori instituţionali, (2) vizează obiective care, odată îndeplinite, măresc eficienţa actului de administraţie publică, (3) adresează obiective vitale pentru colectivităţile medii şi mici şi respectiv pentru întreprinderi.
Pentru această ultimă categorie de proiecte se conturează câteva constatări îngrijorătoare:
• Durata de evaluare a proiectelor este inacceptabil de lungă  6-9 şi chiar 12 luni iar începerea implementării proiectelor depăşeşte 12-18 luni: în consecinţă un proiect se poate prelungi cu faza de pregătire şi realizare la 24-36 de luni;
• Valoarea finanţărilor accesibile este foarte mică dacă o raportăm la numărul potenţial de candidaţi; (este aparent surprinzător că aceştia nu-şi fac o autoevaluare preliminară);
• Criteriile de evaluare sunt de cele mai multe ori inoperante – întrucât foarte mulţi candidaţi pot obţine un punctaj maxim;
• Structurile care gestionează fondurile nu au definit priorităţi de direcţionare–distribuţie a finanţărilor  în funcţie de politici sectoriale sau obiective strategice precise;
• Unele proiecte reţinute pentru finanţare – mai ales cele de infrastructură – se dovedesc a fi integrate în contexte sociale şi economice nesustenabile.
Responsabilitatea utilizării eficiente a finanţărilor este împărţită între solicitanţi şi organismele care gestionează fondurile.
În ceea ce priveşte gestiunea fondurilor – o  sursă principală de întârzieri de evaluare, de dificultăţi de evaluare şi apoi de frustrări în rândul solicitanţilor se regăseşte în deficienţele de redactare a ghidurilor.  Vom menţiona pe cele mai importante şi mai frecvente.
Criterii eliminatorii şi criterii de evaluare (punctaj) - ar trebui să fie pertinente şi distinct formulate
Oportunitatea unei finanțări este data  de 4 categorii de criterii :
1.     Eligibilitatea solicitantului
2.     Eligibilitatea proiectului
3.     Situaţia economico-financiara a solicitantului
4.     Evaluarea proiectului (tehnică, economico-financiară, adecvarea cu politicile sectoriale)
a) Primele 3 categorii ar trebui să fie întotdeauna eliminatorii – adică să fie doar condiţii de eligibilitate.
În mod curent, regăsim categoria a 3-a, cea referitoare la situaţia economico-financiară a solicitantului printre criteriile de punctaj şi de multe ori cu punctaje consistente (20-40 puncte). Ori, această categorie se pretează doar la acordarea unui sub-punctaj sau a unui „prag” minimal care stabileşte  dacă da sau nu – solicitantul este considerat apt să poarte proiectul în bune condiţii şi fără riscuri majore. 
Odată trecut pragul de eligibilitate – toate cererile de finanţare ar trebui evaluate exclusiv prin prisma calităţii proiectului: (evaluările: tehnică, financiară, economică şi respectiv a mărimii impactului în conformitate cu politicile/obiectivele finanţatorului sau programului).  Informaţiile care permit o asemenea evaluare se află, majoritar, în studiul de fezabilitate.
b) Tranşele de punctaj  ar trebui să fie  suficient de (1) fine şi de (2) pertinente pentru a evita situaţii de „egalitate de punctaj” între un număr foarte mare de solicitări.  Tranşe fixe de 5-10 puncte fac evaluarea / departajarea practic imposibilă. Acolo unde indicatorii economici şi financiari ai proiectului se pot înscrie într-un algoritm de evaluare (un punctaj progresiv care poate fi „calculat”) – acesta este preferabil oricărei interpretări „pe tranşe” (adică cu posibile salturi mari de peste 2-3 puncte).
c) Referitor la „pertinenţa criteriilor” vom da un exemplu legat de punctarea „contribuţiei proprii”- care ajunge în multe programe să ocupe o pondere de 5-20 puncte! Este manifest ca această contribuţie nu are pertinenţă în mod absolut:  pentru valori derizorii de câteva mii de Euro – un proiect care are un impact social, economic şi financiar foarte mare poate fi respins în detrimentul unui proiect care propune o finanţare proprie (procentual) mai mare dar care are in impact global – faţă de chiar obiectivele programului – considerabil mai mic.
Un alt exemplu – din PNDR măsura 322 – este legat de ponderea (prea) mare a gradului de sărăcie: capacitatea colectivităţii de a realiza un proiect sustenabil este în realitate invers proporțională cu gradul de sărăcie! În acest caz, se vede limpede cum finanţatorul ar trebui să orienteze sesiunile/programele în funcţie de obiective mai precis şi mai explicit formulate. De exemplu,  sesiuni în care sunt eligibile doar comunele care depăşesc un anumit nivel de sărăcie, sau doar comunele din anumite regiuni/judeţe etc..
În concluzie:
• În absenţa  unui Ghid care cuprinde criterii pertinente de evaluare, solicitanţii nu pot să-şi facă o auto-evaluare preliminară şi nu pot decide în cunoștință de cauză dacă şansele de finanţare pe care le au sunt reale sau nu.  Mulţi bani, mult timp, multă energie risipite şi multe frustrări şi resentimente.
• Şi, mai ales ocultarea problemei de fond: calitatea, eficienţa, sustenabilitatea proiectelor: orice proiect îşi are justificarea doar în capacitatea lui de a deveni un instrument de dezvoltare reală, de a se înscrie într-o politică sustenabilă.